Pentru realizarea unei unitati lingvistice mondiale s-au propus inca de mult unele solutii, in locul traducerilor, cele mai multe constand in crearea, ca limbi auxiliare, a unor limbi artificiale. Au existat peste 600 de asemenea incercari. De mai mare raspandire s-a bucurat limba esperanto, creata de medicul polonez Zamenhof si bazata pe limbile romanice si limbile germanice.
Exista astazi in multe tari centre de esperanto, apar publicatii, se fac traduceri. In fiecare an se tin congrese la care participa cate 2000-3000 de delegati. Cu toate acestea, nici esperanto, nici celelalte limbi artificiale, create pentru a fi mai accesibile prin simplitatea lor, nu pot fi folosite decat in cercuri limitate, ca un fel de coduri speciale in anumite relatii: ele sunt lipsite de bogatia de nuante a limbilor naturale care, oricat ar fi de complicate, sunt mai usor de folosit decat orice limba artificiala.
Aceasta rezulta in primul rand din faptul ca limbile naturale sunt produsul istoriei. Ele apar si se dezvolta in stransa legatura cu evolutia societatii, pe cand cele artificiale, create in mod arbitrar, sunt lipsite de insusirea de baza a limbii, aceea de a fi un fenomen social.
Trasatura caracteristica a epocii noastre este tendinta din ce in ce mai accentuata de unitate lingvistica interna si internationala. Pe plan intern asistam la raspandirea limbii literare si, ca urmare, la stergerea particularitatilor dialectale. Pe plan international asistam la adoptarea unui vocabular comun stiintific, tehnic, comercial, sportiv, cultural, medical, etc. din ce in ce mai bogat.
Acest proces de convergenta lingvistica este obiectiv, natural, legat de dezvoltarea relatiilor internationale. Traducerile sunt si vor ramane principala cale de a lega relatii la nivel international.